#Blutenburg

Fostă reşedinţă a ducelui Albrecht al III-lea de Bavaria, castelul Blutenburg a fost iniţial un conac la care se strângeau pentru vânătoare nobilii din regiune (prima referinţă documentară este din 1432).

40 de minute durează drumul cu bicicleta din centrul Munchenului, Marienplatz, până la Blutenburg.
Sculptura ducelui Albrecht al III-lea şi a partenerei lui, Agnes Bernauer (amanta şi, posibil, prima soţie a ducelui), opera sculptorului Joseph Michael Neustifter (2013).

Ridicat foarte aproape de râul Würm, castelul a căpătat forma de care vizitatorii se bucură astăzi după ce Sigismund, fiul lui Albrecht, s-a retras la Blutenburg şi a adăugat complexului capela, un exemplu pentru stilul gotic care se practica în acei ani în Bavaria.

Capela a fost construită în anul 1488. Frescele de la exteriorul capelei sunt exemple pentru stilul gotic din Bavaria sfârşitului de secol XV.
Pictura din dreapta îl înfăţişează pe sfântul Onufrie cel Mare (Onuphrius), la acea vreme patronul spiritual al oraşului Munchen, pictura din stânga, pe Adam şi Eva în Grădina Paradisului, iar în cea de deasupra intrării, Tatăl îţi ţine în braţe Fiul pe care l-a sacrificat pentru salvarea umanităţii.

Era a doua jumătate a secolului al XV-lea. În timpul războiului de 30 de ani, principala clădire a complexului a fost distrusă, dar a fost reconstruită între 1680-1681.

Ulterior, în secolul al XVI-lea, conducătorii locali şi-au pierdut interesul faţă de acest castel şi s-au mutat la Nymphenburg, iar pentru o scurtă perioadă Blutenburg a ajuns în posesia familiei Berchem. Tot complexul, care astăzi figurează ca un centru cultural al oraşului Munchen, a fost renovat între 1980 şi 1983 şi găzduieşte cea mai mare bibliotecă din lume pentru literatura dedicată copiilor şi adolescenţilor (include şi un muzeu Michael Ende, care merită o vizită separată). Biblioteca a fost iniţiată de un ofiţer evreu din armata SUA, Jella Lepman, în 1949, cu scopul de a-i educa pe copiii acelor vremuri în spiritul păcii şi al libertăţii. Iniţial, biblioteca era una mobilă şi se folosea de vehicule militare.

Intrarea în curtea castelului.

Castelul nu este foarte mare, dar arată extraordinar. Interiorul trebuie să fie grozav şi e de făcut o vizită mai atentă când situaţia o va permite. Deocamdată, la ceas de relaxare cu privire la pandemia de SARS-CoV-2, împrejurimile castelului, mai ales într-o zi însorită, sunt aglomerate, dar poţi sta liniştit pe malul lacului de lângă castel gândindu-te la ducii şi ducesele de altădată.

Memorialul evreiesc de la Blutenburg – Marşul morţii (autor Hubertus von Pilgrim) – aminteşte de marşul evreilor de la Dachau la Tegernsee din mai 1945.

Acasă la „Regele Nebun” – #Linderhof

Parcul şi palatul Linderhof sunt proiecte ale unui rege interesant, dacă nu chiar ciudăţel, Ludwig al II-lea (sau Ludovic al II-lea, cunoscut drept „Regele Nebun”), care a condus Bavaria 22 de ani, timp în care muzica în regiune a fost extrem de bine promovată – Munchen ajunsese capitala europeană a muzicii, iar Richard Wagner unul dintre apropiaţii săi.

Proclamat rege la numai 18 ani (la moartea tatălui), Ludwig al II-lea avea să spună că politica şi chestiunile administrative l-au rupt prea devreme din lumea cărţilor. De altfel, el avea să rămână mereu ataşat de cultură şi de artă, un bărbat cam visător şi cum ar veni prea poet pentru cerinţele unui post atât de înalt. Dar asta nu l-a împiedicat pe Paul Verlaine să-l caracterizeze pe Ludwig al II-lea drept „singurul rege adevărat al acestui secol” – poate datorită pasiunii pentru poezie. Totuşi, pentru o bună imagine despre „personaj”, trebuie spus că Ludwig a lăsat o gaură imensă în bugetul regiunii încercând să-şi susţină proiectele şi apanajul, o gaură acoperită de guvernul local în câteva decenii.

Bustul regelui, la intrarea în parcul Linderhof

Ajuns pe tron în 1864, Ludwig a avut câteva proiecte ambiţioase, dar numai Linderhof, unde a locuit aproximativ opt ani, a fost finalizat în timpul vieţii lui. Este proiectul său de suflet, iar plimbându-te pe domeniu îţi poţi imagina cu uşurinţă de câtă linişte şi pace avea parte regele acolo.

Valea Graswang şi localităţile Ettal şi Oberammergau (unde este şi o şcoală NATO) sunt coordonatele importante de aici, la aproximativ 90 de kilometri sud de Munchen, în umbra Alpilor.

Este o bucurie pentru ochi şi pentru inimă să stai măcar câteva minute în parcul Linderhof, unul în care ţi se permite să mergi doar pe alei şi nu ai voie să calci pe iarbă. (Pont: dacă ajungi acolo cu maşina personală, ar fi bine să ai monede, pentru că parcarea nu funcţionează cu bancnote sau card; 2 euro/24 de ore, dar dacă nu-i ai, rişti o amendă)

Vedere către partea de nord a palatului

O fântână arteziană proiectează la zeci de metri înălţime un curent de apă spectaculos, la fiecare 30 de minute, iar după ce urci dincolo de „Fântâna Naiadelor” şi treci de bustul reginei Maria Antoaneta a Franţei, ai parte de o privelişte incredibilă, de care Ludwig al II-lea trebuie să se fi bucurat adeseori – sigur a ţinut mult la locul acesta, unii cronicari menţionând că el cam uita să ajungă la „birou”, adică la Munchen, ca să-şi vadă de treburile administrative.

Bustul reginei Maria Antoaneta a Franței

Pentru parcul Linderhof, Ludwig al II-lea s-a bucurat de creativitatea lui Carl von Effner, un grădinar dintr-o familie cu tradiţie în acest domeniu, care-şi dovedise priceperea în proiecte realizate la Viena, Potsdam, Geneva şi Paris. La Linderhof, von Effner a făcut un plan care corespundea parcului Versailles, la dimensiuni mult reduse, şi a îmbinat elemente specifice Barocului şi Renaşterii cu stilul grădinilor englezeşti. Şi palatul propriu-zis este inspirat de Versailles, arhitectul curţii Georg Dollmann fiind cel responsabil de lucrări.

Domeniul este deosebit, foarte atent întreţinut şi este de vizitat repetat, mai ales că are câteva puncte de interes pe care să le studiezi mai atent: cabana de vânătoare a tatălui lui Ludwig, Maximilian al II-lea (reconstruită la vreo 200 de metri de cea originală, în timpul lui Ludwig), coliba lui Hunding, sihăstria lui Gurnemaz (ambele inspirate din operele lui Wagner), chioşcul maur şi casa marocană, repere care demonstrează deschiderea culturală a acestui rege „altfel” – se spune că prefera să meargă desculţ pe aleile de la Linderhof, că era treaz noaptea, când citea foarte mult, şi dormea ziua, dar şi că ar fi avut o casă într-un copac (un tei de 300 de ani) de la Linderhof, în care îi plăcea să ia „micul dejun” seara.

Legende multe legate de acest loc care merită (re)vizitat şi pentru a intra în camerele castelului, fiecare cu povestea ei. Când am vizitat parcul, castelul era închis din cauza pandemiei, dar şi pentru că aveau loc unele lucrări de amenajare în jurul castelului. Sigur o să mă întorc acolo, mai ales pentru a vedea sala oglinzilor, unde Ludwig stătea nopţile să citească la lumina lumânărilor. Şi îmi propun să ajung şi la alt palat, Berg, ultima lui „casă”. Ludwig al II-lea a murit, la vârsta de 40 de ani, în condiţii suspecte (o variantă ar fi sinuciderea în lacul din apropiere de Berg, Starnberg).

Râul Linder curge în apropierea palatului