Tatiana Ţîbuleac: „Îmi fac de cap prin scris”

„Vara în care mama a avut ochii verzi”, romanul Tatianei Ţîbuleac, a prins bine în România. Însă scriitoarea basarabeană, care locuieşte de câţiva ani la Paris, spune că, dincolo de vânzări, este impresionată de reacţiile cititorilor. Acestea o încurajează, deşi mai sunt cazuri, foarte rare, ce-i drept, de chiţibuşari care caută pete în soare. De la un astfel de exemplu am pornit interviul acesta, care a avut loc în timpul Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT), Iaşi, 2017.

 

Dragă Tatiana, ce ai găsit nejustificat în cronica mea şi cum demontezi ce a fost mai puţin pozitiv în ea?

Dar nici nu mi-am propus să demontez… Orice om are o părere despre o carte şi, sinceră să fiu, de multe ori interpretările cititorilor au fost mai interesante decât ceea ce am scris eu. Trăirile pe care le-am colectat după scrierea cărţii m-au consumat cel mai mult. Dacă ne oprim la cronica ta, şi să știi că mi-a plăcut că ai fost singurul care a spus ceva de rău, cred că mi s-a părut straniu că te-a deranjat poezia din proză. Sau că le-am amestecat.

Nu ştiu dacă am fost înţeles corect în zona asta…

Eu consider că am scris o carte de proză, chiar și acele inserțiuni poetice pentru mine tot proză sunt. De fapt forma scrisului este pentru mine mai importantă decât povestea.

Adică muzicalitatea scrisului?

Adică frumuseţea lui, starea pe care ţi-o poate trezi scrisul în sine. Fiind jurnalist, am povestit istorii adevărate tot timpul. Acum îmi place să fac altceva. Totuși nu mă gândesc prea mult la asta. Nu stau să planific în timpul scrisului ce gen să folosesc, pur și simplu îl las să curgă. La fel e și când citesc. Mă interesează cum a povestit scriitorul, nu ce. Dacă încerc să povestesc cartea mea, mă înglodez în clișee.

Chiar, ai putea să ne-o povesteşti într-un paragraf…

Nu cred că aş putea. Pentru mine, cartea nu este despre cancer. Unii însă aşa o văd: despre boală şi despre ce-ţi poate face aceasta. Pentru altcineva, este o carte despre dependenţă şi despre depresie sau despre lipsa dragostei. Este ceea ce spuneam la începutul interviului: fiecare vede altceva, vede ceea ce vrea să vadă. Personal, dacă ar fi să o povestesc foarte sec, aş zice că este despre relaţia copil-părinte, dar și despre iertare și nu în ultimul rând despre dragoste, deși o dragoste mai schiloadă decât cea întâlnită în alte cărți.

Ce rol a jucat boala în viaţa ta şi de ce ai simţit nevoia să o exploatezi în scris?

Boala nu este întâmplătoare. Mi-a trebuit o boală ca să ucidă mama destul de repede – de tuberculoză nu mori în 3 luni – și de asta am ales cancerul. Deși, cred că încerc să mă mint acum. Cancerul este lucrul de care m-am temut cel mai mult toată viaţa. Am fost crescută într-o frică permanentă de cancer.

De ce?

Pentru că mulţi oameni în jurul meu au murit de cancer, iar în vremurile în care am crescut eu cancerul a fost demonizat. Probabil că asta a fost şi o metodă de a scăpa de fobie.

E scrisul o terapie pentru tine? Sau a fost măcar în cazul acesta?

Nu prea cred în terapia scrisului, în acest concept, deși știu că pentru mulți chiar funcționează. Cred mai mult în comunicarea directă. Să te așezi la o masă sau pe un vârf de stâncă și să spui ce ai de spus în ochi. Totuși în cartea asta am spus nişte lucruri pe care sper că cel care trebuia să le audă le-a auzit. Povestea are multe straturi. Mulți cred că romanul este despre mama mea, dar nu este.

Deşi nu o spui direct, cred că romanul tău este şi despre vinovăţie.

Da, și despre vinovăție, dar a cui? A mamei? A fiului? A tatălui? Tatăl meu are niște pagini în cartea asta, chiar dacă el nu a plecat din familie și nu a fost un tată absent. Au existat însă între noi niște lucruri care ar fi trebuit discutate mai devreme. Nu cred că e corect să descifrăm cartea căutând răspunsuri în copilăria mea. Nu toate vin de acolo. Mai este și frica mea constantă de a nu fi o mamă suficient de bună pentru fiul meu, pentru copiii mei.

Am rugat-o pe Tatiana Ţîbuleac şi să-mi recomande câţiva scriitori basarabeni. „Sunt foarte mulți foarte buni. Din cei morți – Aureliu Busuioc cu Hronicul găinarilor, Eugen Cioclea, care este după părerea mea cel mai mare poet din Basarabia şi unul dintre cei mai frumoşi poeţi români. Dintre cei de azi, citesc mai mulţi prozatori: Vladimir Beșleagă, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, fraţii Vakulovski, Igor Guzun, Nicolae Popa, Savatie Baștovoi, Iulian Ciocan, Liliana Corobca – prima și deocamdată singura scriitoare din Basarabia care s-a făcut remarcată peste hotare. Avem și poeți foarte buni, poate chiar mai buni ca prozatorii, însă aici mă tem că aș călca pe teren minat și i-aș uita pe mulți.”

Căutând date despte tine, am aflat că locuieşti la Paris de câţiva ani. Dar într-un loc se spune un lucru mai interesant de atât: „creşte doi copii”. Formula asta te duce cu gândul la multe, inclusiv la faptul că ai divorţat ori că ai adoptat copiii. Probabil e o neglijenţă.

Nu, nu, copiii sunt ai mei. Şi am soţ.

Cât din viaţa privată eşti dispusă să laşi să se vadă în profilul tău literar?

Viaţa mea personală o ţin foarte ascunsă, deşi nu în secret. Nu postez niciodată poze cu familia, cu atât mai mult cu copiii. Am o pagină de facebook, singurul loc în care oamenii pot vedea mai multe deodată despre mine… Am şi un blog, însă el este doar despre scris, deşi între timp n-am mai scris nimic acolo…

Apropo, pe blog, la secţiunea „despre”, nu sunt decât coperţile cărţilor.

Nu prea am ce povesti despre mine. Mi se pare că am suferit de prea multă atenţie şi prea mult public când am lucrat în televiziune. Fiind prezentatoare de ştiri, am fost întotdeauna în ochiul publicului. De asta ador Parisul, pentru că acolo nu mă ştie nimeni şi nu trebuie să mă gândesc niciodată la asta.

Deocamdată.

Oricum, popularitatea care vine cu timpul este cu totul alta decât cea de la 18-20 de ani, când eşti prezentatoare TV într-o ţară în care jurnaliştii de TV sunt consideraţi vedete. Un cuvânt pe care eu îl detest, în mod special când îi este adresat unui jurnalist. Ca să revin la copii. Principial, nu vreau ca oamenii să ştie cine este soţul meu, ce face el, cum sunt copiii mei. Nu este o întrebare pe care o adresez când merg la un doctor sau la magazin. Nu îi țin ascunși, însă nu-mi place să las multă lume în casa mea.

Crezi că e diferită popularitatea câştigată de când eşti scriitoare faţă de cea pe care o aveai în presă?

În primul rând, nu putem compara vârstele. Eram destul de tânără atunci. Nu regret vreo perioadă din viaţa mea, îmi pare că m-am comportat în conformitate cu mine însămi în toate perioadele mele. Aş face probabil totul la fel, cu mici retuşuri, însă îmi displace când o cronică despre o carte începe cu faptul că sunt blondă, am lucrat la TV şi acum m-am apucat şi de scris. Asta nu poţi controla, dar prefer ca oamenii să mă judece după ceea ce am scris, nu după faptul că stau la Paris…

De cât timp stai acolo?

De 8 ani.

Cum ai luat decizia asta?

M-am căsătorit şi aşa am ajuns acolo. Duc o viaţă simplă, închisă…

Ai ajuns totuşi într-o ţară cu o literatură puternică. Te gândeşti să scrii în franceză?

Nu cred că se va întâmpla în curând să pot scrie în franceză ca în română. Franceza nu este limba mea forte, deşi o vorbesc. Mi se pare aberant să stai la Paris şi să vorbeşti engleza. Însă, dacă ar fi să aleg o limbă în care să scriu, probabil că ar fi rusa sau engleza, nu franceza.

Alături de Ioan T. Morar, la întâlnirile Clubului Logos, 4 octombrie 2017, în cadrul FILIT, Casa de Cultură “Mihai Ursachi”, Iaşi. Foto: Rømina Hamzeu

Te-ai gândit în timp ce ai scris romanul acesta la consecinţele scrisului tău, la cei pe care-i va atinge în vreun fel?

Când am scris „Vara”, nu. N-am avut timp să mă gândesc. Scriam o altă carte, la care sper să pot reveni. Acum, după „Vara”, mi-e clar cum trebuie s-o scriu pe cealaltă. Voiam să scriu un text pe blog, dar textul s-a întins şi am simţit că-mi face plăcere să inventez personaje, să adun în acelaşi text mai multe lucruri pe care le-am tot purtat cu mine. De exemplu, satul francez.

Deşi vorbeşti despre nişte origini poloneze, iar cadrul e franţuzesc, pare că povestea ta ar putea fi de oriunde…

Nu am vrut să fie o carte basarabeană, nici măcar românească. Mi-am dorit ca aceste personaje să nu aibă decât un loc simbolic, Franţa, pentru că eu mă aflam acolo. De ce polonezi? N-am vrut să fie nici români, nici altceva, polonezii însă îmi sunt destul de apropiaţi. Cunosc mulţi polonezi, eu având origini ucrainene de fapt. De ce nu i-am făcut urcaineni? Probabil îi ţin pentru o altă carte.

Jonathan Coe spunea că se simte responsabil, ca scriitor, de prezentarea condiţiei umane. Te consideri responsabilă de ceva ca scriitoare?

Nu. Nu mi-am propus să educ, să moralizez, nu cred că aceasta este funcția literaturii.

Pentru tine, ce este scrisul?

O plăcere. Eu îmi fac de cap prin scris. Ca reporter, nu puteam să încep o poveste despre un băiat de 14 ani, iar până la sfârşit să-l fac şi nebun, să-l mai şi îndrăgostesc, să-l însor… Aici, da. Partea frumoasă a unei cărţi este că nu ştii nici măcar dacă va fi publicată. Şi atunci de ce să-ţi pui frână? Dacă m-aş gândi cum să scriu o carte de succes, probabil după atâţia ani în presă, aş găsi o reţetă pe care aş umple-o cu cuvinte. Dar nu mi-am propus aşa ceva. Prima mea carte a fost bine primită, deşi era una mult mai light, mai de bine… Am vrut să mă detaşez de asta.

Dacă ar fi să-i recomanzi unui cititor numai o carte scrisă de tine, care ar fi?

Din cele două? Aş alege „Vara”.

Sursa foto: Facebook

Câţi ani ai lucrat în presă?

Dacă punem şi presa scrisă, care mi-a plăcut cel mai mult, cred că vreo 15. Dacă ar fi să mă întorc în presă, aş alege ziarul, unde poţi să poveseşti… În televiziune, am simţit întotdeauna concurenţa camerei, care-ţi tot fură din cuvinte. Acolo nu ai timp să povesteşti.

Crezi că experienţa ca jurnalistă a construit un fel de scut în jurul sensibilităţii tale?

Cred că da. M-am simţit bine în calitate de reporter care a făcut ştiri despre muribunzi, despre bolnavi, oameni mai speciali.

Ce crezi că te-a format mai degrabă: suferinţa celor apropiaţi ori interacţiunile de la serviciu?

Suferinţa a venit mai târziu. Evenimentele despre care am vorbit mai devreme s-au întâmplat recent. Să scriu despre ele am învăţat în timpul jurnalismului. Şi stilul cărţii este unul destul de arid, a fost un lucru remarcat de mulţi. Îmi plac frazele scurte sau, dimpotrivă, dacă m-am apucat de legat ceva, mă duc până la capăt. Urmez o melodie, un ritm. Cartea însă este plină de comparaţii, o chestie intenţionată în mare parte.

Lucru pe care unii l-au apreciat, alţii l-au atacat.

E normal să fie aşa. A fost probabil o dorinţă de-a mea de a exploata limba română. Am vrut pe alocuri să fiu dură, dar şi tandră, lucru care în viaţă se întâmplă rar. În plus cartea este scrisă din perspectiva unui bărbat, ceea ce este din nou surprinzător chiar și pentru mine. M-am simţit mai bine aşa.

Dacă ai fi scris-o ca o fetiţă care avea tatăl bolnav, ce crezi că s-ar fi schimbat?

Nu știu dacă s-ar fi schimbat ceva. S-ar fi schimbat ceva pentru mine, mai degrabă. O fată care are grijă de tatăl ei muribund e mai puţin impresionantă, pentru mine, decât un băiat care are grijă de mama lui. Femeile dintotdeauna au avut grijă de muribunzi. Mai rar invers. Dar poate că-n cartea următoare voi fi fetiţă. Vedem.

Îți este teamă că unii apropiați ar putea să distingă din scrisul tău lucruri pe care tu nu le-ai vrea transmise?

Nu cred că pot compune chiar totul, nu văd sensul să compui totul. Îmi place să plec de la lucruri reale şi atunci când văd că fabulez prea mult mă opresc. Totuși nu este o carte autobiografică.

Îţi citeşte cineva manuscrisul înainte de a-l trimite editurii?

Da, îl trimit mai multor prieteni. Mi-ar plăcea să îl vadă și soțul meu, el însă nu citește românește.

Până la urmă, „Vara” pare un succes…

Da, pare. Din câte știu eu se vinde bine, dacă asta înseamnă să aibă succes. Trebuie întrebat și editorul.

Eu am cumpărat cartea ta după ce am văzut într-un autobuz din Bucureşti o doamnă citind-o. Am zărit coperta şi mi s-a părut că e profilul unei femei din Orient…

Serios? Eşti a doua persoană care spune asta!…

Da, şi mi s-a părut interesant conturul acela, fotografia, în legătură cu titlul şi numele autoarei. Am fost curios.

Titlul nu ţi s-a părut dulce?

Nu, a fost ok, chiar atrăgător, dar cam nepotrivit cu ce înţelegeam eu din fotografia de pe copertă. Astăzi, ce crezi, se vinde mai bine cartea ta în România sau în Republica Moldova?

Abia a ajuns în România, e devreme să fac pronosticuri.

Visezi să trăieşti din scris?

Ar fi frumos. Ar fi frumos să ai sentimentul că e mai mult decât o pasiune. Nu îi înţeleg pe cei care spun că scriu şi nu le pasă ce se întâmplă mai departe. Altfel, ai scrie pe un şerveţel pe care-l uiţi în bucătărie. Dar deocamdată nu mă gândesc la asta, nu scriu pentru bani. M-aş bucura să fiu citită şi apreciată, mai degrabă decât vândută.

 

Tatiana Ţîbuleac s-a născut la 15 octombrie 1978, în Republica Moldova. A studiat la Liceul “Iulia Haşdeu” din Chişinău şi la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării a Universităţii de Stat din Moldova. Din anul I de facultate, a colaborat cu diverse ziare în calitate de corectoare, traducătoare sau reporter. S-a făcut cunoscută începând cu anul 1995, când a trecut la ziarul FLUX, cel mai important cotidian de limba română din Moldova şi a iniţiat rubrica „Poveşti adevărate”. Cunoscută şi apreciată în special pentru reportajele şi „povestirile” despre oameni, locuieşte de câţiva ani la Paris, iar în acest timp a publicat două cărţi: „Fabule moderne” (Urma Ta, 2014; Libris Editorial, 2016) şi „Vara în care mama a avut ochii verzi” (Editura Cartier, 2016). Poate fi citită şi pe blogul tatianatibuleac.net.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *