„Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Ţîbuleac

O mamă bolnavă de cancer şi un fiu cândva internat pentru devieri comportamentale se retrag într-o vacanţă în Franţa, într-o comunitate rurală, cu peisaje din care nu lipsesc macii şi care ar putea fi frumoase dacă nu ar fi boala.

Perioada aceasta, căreia i-am zis cam insensibil vacanţă, ţine câteva luni dintr-o vară. Când vine toamna, moartea nu mai are răbdare şi pune punct acestei zone din care atât mama, cât şi fiul s-au hrănit altfel decât o făcuseră toată viaţa.

Romanul se deschide cu o declaraţie de ură din partea fiului pentru mamă. Trecutul lor ascunde multe, pe care tânărul Aleksy le notează treptat, cumva terapeutic, la câţiva ani după petrecerea evenimentelor. Din acest trecut fac parte şi dispariţia sorei lui Aleksy şi plecarea de acasă a tatălui său, momente care par să-l fi afectat chiar mai mult decât incompatibilitatea incredibilă dintre mamă şi fiu.

„Imposibilitatea de a muri când aveam absolută nevoie era cea mai mare nedreptate care mi s-a făcut vreodată, iar mie mi s-au făcut multe nedreptăţi. Începând cu naşterea mea de către o femeie absolut străină.”

Lunile de Franţa acţionează miraculos şi, de unde Aleksy şi-ar fi ucis mama, acum el simte ceea ce ar fi trebuit să simtă în mod normal dintotdeauna faţă de ea. Notările lui Aleksy, care la maturitate este pictor, redau firul transformării din relaţia mamă-fiu într-un mod emoţionant pentru cineva din exterior.

De altfel, emoţia este cea care cucereşte la acest roman. Durerea transpusă într-o proză cu clare accente poetice devine succes garantat dacă reuşeşti să nu cazi în patetism. Se pare ca Tatiana Ţîbuleac a făcut ce trebuia dacă ţin cont de aprecierile cititorilor „simpli” (numeroase şi foarte bune) ori profesionişti (Radu Vancu ţine coperta a IV-a).

Eu, pentru durerea din relaţia mamă-fiu, o să-l prefer pe O. Nimigean, cu „Rădăcina de bucsau”, iar pentru viaţa la ţară pe André Baillon, cu „În saboţi”, cărţi la care m-a dus cu gândul acest roman de succes. Aici nu am reuşit să simt nici locurile şi nici personajele. Din locuri, am găsit prea puţine referinţe ca să am de ce să mă prind, iar personajele, în afara mamei şi a fiului, sunt mai degrabă crochiuri.

Din „Vara în care mama a avut ochii verzi”, rămân cu parfumul greu al figurilor de stil, care solicită o lectură aidoma volumelor de poezie. Multe dintre ele sunt foarte frumoase, însă dezechilibrează o structură care, atunci când e neclară, e previzibilă.

Cred că e foarte bine să tai şi să laşi în proză doar ce este esenţial şi fix cât să-i dea de gândit cititorului. Uneori, însă, tăişul se duce prea mult într-o parte…

Totuși, Tatiana Țîbuleac este de urmărit. Cu un redactor de carte bun și, eventual, cu o corectură decentă, ar putea să publice o carte și mai bună decât aceasta, pentru care a primit 4 și ceva stele din 5 pe goodreads. 🙂

Tatiana Ţîbuleac, „Vara în care mama a avut ochii verzi”, Editura Cartier, 2016, 160 de pagini

Carte disponibilă pe libris.ro și pe site-ul editurii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *